Scurt tratat de ”mecanica fluidelor”
Eram pe Strada Domnească din Galaţi şi mergeam fără o ţintă anume. Aveam patine cu rotile în picioare şi o carte (de versuri) în rucsacul pe care îl purtam mereu cu mine. Tot acolo stăteau şi espadrilele pe care mi le făcusem singur folosind nişte tălpi de cauciuc şi ceva material dintr-un blug vechi. Mă mândream cu noul meu ”bigman” , cu eşarfa roşie de la gât şi cu ochelarii care erau şi de soare, dar şi de fiţe. Eram extrem de tânăr, deci aveam toată viaţa înainte şi credeam că toate cele de pe astă lume mă aşteaptă, aşa că îmi permiteam luxul unor plimbări lungi, asezonate cu pauze de lectură prin diverse parcuri din oraş.
Foarte aproape de Teatrul Dramatic era un parc, minuscul, în care câteva bănci ţineau de urât unei statui pricăjite. Nu îmi mai amintesc nici dacă am ştiut vreodată cine era domnul (căci domn părea!), însă eu îmi amintesc faptul că purta bască. Acolo m-am oprit pentru a-mi trage sufletul, fără să-mi scot patinele din picioare. M-am aşezat pe una dintre băncile întovărăşite cu basca şi mi-am scos cartea. Urma să se dovedească ulterior că nu a contat decât la impresia artistică, cea care a făcut-o atentă pe domnişoara de pe banca din faţa celei pe care şedeam să clipească des şi să uite să mai dea paginile cărţii ei. Cu siguranţă citea ceva profound şi nu se grăbea, ca să nu piardă sensurile subtile ale paginilor. Cum era şi normal, atunci când distanţa dintre doi pseudocititori este mică, se află faţă în faţă şi mai sunt şi de polarităţi (sexuale) diferite, hlizeala s-a instalat cu un aer mai firesc decât trecrea timpului. Cum tupeul era potenţat şi de o seamă de hormoni, trecerea de pe o bancă pe alta s-a făcut la fel de normal, iar hlizeala s-a transformat în râs pofticios, insinuant. Pasiunea comună pentru lectură reuşise într-un timp record să elimine aproape toate barierele, să rupă zăgazurile, să pornească talazurile.
Fata, frumoasă şi extrem de sprintenă la minte, nu s-a lăsat cu nimic mai prejos. Am râs, am vorbit serios, ne-am dat importanţă, iar ne-am hlizit. Se simţea lucrând chimia instinctelor. La un moment dat, am hotărât să plecăm şi să bem un ceai de iasomie, la ea. Cum să refuzi aşa ceva când şi ceaiul tot chimie este?
Când s-a ridicat, cu rochiţa ei de pânză topită, vaporoasă şi decentă în acelaşi timp, am înlemnit. În spate, cum stătuse pe bancă, o pată mare, roşie, reteza orice avânt la drum.
Am oprit-o fără să o strig pe nume pentru că nici nu apucasem să-l aflu. Cel mai probabil grimasa feţei mele îi retezase prin simpatie orice entuziasm şi aştepta să-i anunţ o nenorocire. Nu m-am înşelat, exact aşa a şi tratat vestea. Fata gingaşă şi delicată ca o mimoza senzitiva se transformase într-un animal încolţit. Au urmat scene penibile în care am căutat soluţii şi ne-am făcut reciproc reproşuri. Într-un târziu, am sacrificat bigmen-ul meu şi i l-am dat pentru a-l purta legat în jurul mijlocului. Încercasem prima dată cu eşarfa pentru ca era un sacrificiu mai mic, însă eşarfa era mult prea mică. Drumul până acasă a fost un calvar, eu fiind cel care trebuia să ţin sub observaţie permanentă ceea ce se vedea… asta în timp ce încercam să îmi imaginez cum mă vedeam eu, un papagal pe patine cu rotile, rămas în maieu, cu eşarfă roşie la gât şi ochelari de fiţe. Când am ajuns la colţul blocului în care locuia, a rupt-o la fugă fără să mai scoată un cuvânt. Am rămas locului, gândindu-mă la ceaiul de iasomie. Nu am mai schimbat niciodată nici măcar o vorbă, deşi s-a mai întâmplat să avem contact vizual, iar ”bigman”-ul mi l-a adus o necunoscută care mi-a transmis un ”mulțumesc” sec.
Era spălat, călcat şi mirosea a parfum fin, dar eu căutam încă izul de iasomie. Pe ultima pagină a cărţii mai este şi astăzi numărul de telefon pe care mi l-a scris cu rimelul. Un număr şi atât, fără niciun nume.
LONLY 4 EVER 