Lemn masiv,cafea şi noduri
M-a invitat în sufrageria apartamentului său, aflat peste drum de spitalul în care el îi repara pe arşi, atât cât mai putea. Nu am avut niciodată curiozitatea să mă interesez cât de bine sau cât de aproximativ îi trata el pe nefericiţii care ajungeau pe mâna lui. Eu aveam treabă cu fii-sa. Iar pe aceasta o tratase foarte bine, mai ales că şi materialul era “calitatea-ntâi”. Oficial, păşeam pentru prima dată în casa lui, aşa că mă străduiam să mimez interesul pentru ceea ce vedeam în jur, fixam obiecte banale şi zâmbeam unor bibelouri cărora (de fapt) le ştiam şi locurile în care erau ciobite. Mă rog, “oala cu capac”…..
“Fetele lui” făceau o cafea, naturală (erau vremurile de aur ale cafelei din năut), iar noi discutam despre vârsta mea crudă, părinţii mei, maşina mea, părul meu lung, patine de hochei, colecţia de viniluri, cărţi, blugi, role, stilou chinezesc. Hara-hara! Simţeam că nu este de bine, însă nu aveam de gând să mă las impresionat de barbişonul lui şi de vocea egală cu care îmi vorbea. Mă gândeam că vrea omul să mă cunoască, să ştie şi el cu ce pramatie bate fii-sa străzile oraşului. Aşa credeam eu!
Apoi au venit cafelele, după care “fetele lui” au închis uşa sufrageriei. Le făcuse un gest scurt, autoritar. Apoi mi-a spus, la fel de scurt, înainte să sorb din ceşcuţă, cum că fii’sa nu este de nasul meu şi că aş face bine să o las în pace. Altfel, urma să se ocupe el de mine. L-am simţit că făcuse eforturi ca să scurteze mesajul, poate tocmai pentru că îl dorea grav, ameninţător. Apoi m-a întrebat de ce nu beau din cafea. Îmi venea să-i spun: “Tâmpitule! Este clocotită. Nici tu nu ai băut din ea.“
Stăteam împreună la masa lui din lemn masiv, cu mileul croşetat peste ea, pus pe diagonală. El mă privea grav în timp ce eu îmi imaginam urechile care stăteau lipite de partea cealaltă a uşii. Mi-ar fi plăcut să pot să-i răspund bărbăteşte, să-i spun că este idiot, că şi-a ales cea mai proastă metodă, însă urechile de dincolo de uşă rămâneau să trăiască mai departe cu el, în aceeaşi casă, aşa că am ales să le protejez de eventualele vocalize ulterioare ale lui “dom’ doc”.
În timp ce tăcerea se instala, semn că mă pusese cu botul pe labe, ca să nu mai poftesc la fleica fragedă a fii’sei, ochii mi-au căzut pe colţul mesei, acolo unde el pusese pişcotul primit la cafea direct pe masă, exact în locul în care lemnul băiţuit era decolorat. Lumina soarelui care venea din spatele lui punea în valoare o pată albicioasă. Brusc, m-am simţit eliberat! Am devenit foarte volubil, i-am dat dreptate, l-am asigurat că am înţeles. Îmi amintisem o dimineaţă în care fii’sa m-a trezit din somn, sunându-mă de pe telefonul pe care el îl plătea, ca să mă cheme repede, repede! Am depăşit toate recordurile şi am ajuns la apel. Atunci am avut ocazia să mă conving cât de folositoare poate să fie o masă solidă, din lemn masiv, aşezată în mijlocul sufrageriei… poţi să serveşti pe ea şi altceva decât cafeaua.
Atât de mult mi-aş fi dorit să-i spun despre faptul că fii’sa ştie bine că atunci când tinerii se iubesc, erup vulcanii, iar lava nu mai poate fi controlată şi pătează pentru că este corozivă. Pur şi simplu, lasă urme dacă nu te dai din calea sa. Ori fiică-sii îi cam plăcea să se joace cu focul, chiar dacă ştia să se ferească. Masa însă nu!
Nu i-am spus nimic atunci, însă m-am mai dus încă o dată, ca să mă răzbun. Cum era şi normal, tot pe masă! Doamne câtă frustrare acumulasem în mine!!!! Şi am mai băut o cafea, fără noduri şi fără el, la aceeaşi masă sănătoasă, din lemn masiv, cafea făcută de una dintre “fetele lui”. Din când în când, şi a mea.
LONLY 4 EVER 