O singură pensulă si cât mai multe pânze

Bine ai venit intre himerele mele!

Traiesc pe o corabie in deriva, populata de prea multe himere. Speranta unei inchipuite salvari ma face sa arunc peste bord, una cate una, amintirile cele mai dragi ...

Ultimele

Fantoma prietenoasa

    De multe ori m-am intrebat, fara sa pot sa gasesc un raspuns multumitor, de ce este mai mare tentatia pacatului atunci cand, aparent, te afli intr-un mediu nou, putin cunoscut tie, dar si celor care te inconjoara. De ce vacantele pot lua mintile unor oameni care in mediul lor natural, adica acasa la ei, pot fi dati drept exemplu de conduita, de moralitate aproape nefireasca?

Am ajuns in statiunea montana din Slanic Moldova spre seara, obosit si plictisit, dupa o zi plina de nervi si de frustrari personale. Eram agent de vanzari al unei firme care producea niste elemente de infrastructura rutiera si vizitele pe care le facusem nu imi dadusera nici macar sansa sa sper la ceva rezultate ulterioare. Ma rog, viata de comis voiajor.

Holul hotelului era intr-o stare de somnolenta, apatie care se manifesta cu aproape aceeasi intensitate indiferent de ora. Lumina chioara a catorva becuri obosite dadeau incaperii un aer de mister usor jalnic, chiar caraghios. Era evident faptul ca vremurile bune ale acestei afaceri erau departe. Cat spre vanzolela turistilor veniti din orasele lor imbacsite cu gandul de a trage in piept aerul tare al padurilor din imprejurimi ce sa mai vorbim? Nimeni, nici personalul hotelului nu mai indraznea sa viseze la ea. Intr-unul dintre fotoliile de la receptie, de sub o palarie cu boruri nefiresc de largi, am remarcat ca doi ochi ma urmareau insistent, de parca m-ar fi asteptat si acum nu dorea sa ma mai scape din priviri. Dupa primele secunde de indiferenta, privirea de sub palarie a inceput sa ma irite, sa-mi amestece gandurile. Statea agatata de mine asemeni unei ventuze si nu ma mai slabea deloc.

Am facut rezervarea ca si cum ujunsesem pentru prima data in viata mea in fata unui receptioner, completand formularul de trei ori, din cauza greselilor…. bineinteles si cel de al treilea tot gresit, dar inteligibil. Dincolo de birou, zambetele pline de subinteles ma tineau in foc incrucisat. Cand am primit cheia, in sfarsit, am luat voiniceste bagajul si am pornit spre lift, insa, cand am ajuns langa usile acestuia m-am trezit umar la umar cu „palaria cu boruri largi”. Asta m-a blocat total si m-a facut incapabil sa raspund vocii de pseudosoprana care ma intrebase daca urc, si daca da, la care etaj. Spre norocul meu, fara sa ezite, vazandu-ma „bagat in corzi”, a intors cu degetul aratator brelocul cheii pe care o tineam in mana si si-a raspuns singura: „A, suntem vecini!”

Am fost victima unei conjuncturi, fara sa intelg de ce am mai platit camera. Puteam sa facem o economie, amandoi. Mi-au ramas in minte doar tipetele isterice, dar mai ales usturimea resimtita din cauza unghiilor infipte in pielea de pe spatele meu. As fi ipocrit daca as spune ca am fost o victima, numai ca, luat pe nepregatite, nu am fost capabil sa particip partea fizica a acestui proiect ad-hoc, partea de creatie revenind exclusiv partenerei mele de ocazie. Oricum, nu stiu ce as fi putut sa mai adaug eu.

Dar ceea ce avea sa ma surprinda cu adevarat urma sa se petreaca a doua zi, cand, dupa micul dejun nefiresc de tacut, am constatat ca locuim in acelasi oras si ca as putea sa o duc acasa… daca nu ma deranjeaza. Si drumul a fost anost, fara conversatie. Odata ajunsi la intrarea in oras, m-a rugat sa o las in parcarea unui supermarket. Am urmarit-o cum a plecat tragand dupa ea minuscula geanta pe role pana la un taxi, apoi s-a dus. Ca si cum nici n-ar fi fost. Atunci am realizat ca, defapt, nici macar numele nu i-l stiam.

La cateva saptamani dupa aceasta intamplare ne-am intalnit fata in fata. Dupa o scurta tresarire, o expresie glaciala i s-a asternut pe fata. Nu ma vazuse in viata ei. Ma privea ca si cum nu as fi existat. N-am insistat. Mi-am cautat drumul meu, acela pe care cu ceva timp in urma calatorise si ea, pret de o noapte si un pic. Eu, indiferent daca imi placea sau nu, eram fantoma prietenoasa.

In bataia vantului

Era o zi in care vremea era mai nestatornica, mai schimbatoare decat o femeie frumoasa dedulcita un pic mai mult la cele trupesti. Ba iesea soarele, ba se adunau norii care stateau sa toarne. Doar vantul usor, dar hotarat, isi vedea implacabil de treaba imprastiind o racoare cam nefireasca pentru o zi de vara matura si caniculara.

Eram in parcul din cartier, la groapa de nisip. Fiul meu avea doi ani si o farama, iar lopatelile si galetusa alcatuiau recuzita nelipsita din rucsacul in care mai burduseam schimburi, servetele umede, alte jucarii agatate cu mana inainte de iesirea pe usa. Castelele cresteau si se naruiau intr-o succesiune dictata de sferele de influenta ale micilor voievozi de conjunctura. Granitele iluzoriilor imperii se mutau ca in bataia vantului.

Stateam si priveam copiii jucandu-se, dar gandul imi era la drumul care urma in curand, spre mare, dar parca si gandul cerea mai multa zabava. Umezeala facea caldura si mai greu de suportat. La cativa metri mai incolo, din directia din care batea vantul, mamele a doi dintre fauritorii de imperii in nisip sedeau la un taifas de conjunctura. Fara sa vreau, am realizat ca tocmai atunci imi venise randul la o evaluare. Vantul, aliat ad-hoc, imi aducea vorbele celor doua aproape curat, fara sa-mi refuze nimic. Ele, fara sa le treaca prin minte ca eu as putea sa aud, ma priveau ba cu coada ochiului, ba de-a dreptul, ca si cum ar fi urmarit ceva din zare iar eu le inchideam perspectiva.
„- Tu ce crezi, cam cati ani crezi ca are?
– Nu stiu, dar inca se mai crede tinerel. Pletele sunt doar pentru adolescentii rebeli.
– Mie mi se pare ca il prind. Auzi, stii ce m-ar interesa cel mai mult? Oare isi trage burta sau chiar este asa de subtirel? Cum dracu face asta? Oare l-o fugari cineva?”

Discutia a continuat, devenind chiar savuroasa, pe alocuri, semn ca nu aveau prea mari inhibitii in a-si povesti una celeilalte ce le trece prin minte. Eu, beneficiar al acestui spectacol gratuit, incercam sa-mi ascund gandurile si asa foarte amestecate. Cert este ca vantul mi-a facut un dar nesperat. Acum am certitudinea ca pot sa stau mai linistit. Daca soarta o sa ma incerce greu, sa ma simt singur si neajutorat, daca nu „am sa-mi trag burta”, atunci mereu o sa existe cel putin doua locuri sub soare unde gazdele o sa ma primeasca cu masa intinsa….. cu masa intinsa si cu poalele in cap.

Oricum ar fi, raspunsul meu, prietenii dragi, e „frunza vesteda-n carare”. LiKe!

Fata cu mingea de volei

Eram foarte crud, aproape verde, însă începuseră să-mi fugă ochii prin decolteuri şi prin şliţurile lăsate de izbelişte. În vestiarul şcolii sportive, câtă vreme făceam duş după antrenamente, discuţiile începeau şi se încheiau, invariabil, cu aventurile galante ale diverşilor povestitori. Mult mai târziu, am înţeles că foarte rar se întâmplă ca cei care povestesc bine să fie şi eroii propriilor poveşti. Mă rog, chestie discutabilă.

Sala era exploatată la maxim, programările fiind făcute la minut. Uneori, mai ales cu juniorii mici, se recurgea la suprapuneri. În cazul nostru, această ne făcea colegi de antrenament cu fetele de la volei, care erau mai mari ca noi şi care erau mult mai deprinse cu apucăturile sportivilor inundaţi de secreţia, peste măsură de mare, a hormonului fericirii. Altfel spus, de multe ori ne hârjoneam şi la antrenamente, dar mai ales în zona vestiarelor care erau lipite între ele. Şi pe noi, dar şi pe ele, ne chinuiau gândurile adolescenţei.  Cea mai provocatoare era Valentina; îşi domina colegele la toate capitolele, inclusiv la tupeu. De multe ori, ieşea de sub duşuri şi venea până lângă uşă, special ca să ne zgândare, precum ai chinui un câine cu băţul prin gard. Odată, chiar a ieşit pe holul dintre cele două vestiare, numai ca să ne arate că are acest curaj. Cum era şi normal, noi încercam să-i sugerăm şi alte situaţii, însă fata nu era o tută. Ştia exact cât să întindă coarda. Doar ne împuia minţile cu imaginile care, ulterior, ne făceau sa desenăm hărţi pe cearşafurile de acasă, în somn, involuntar. Tocmai din aceste motive, aproape toţi cei care o cunoşteau se lăudau că au avut-o şi ţeseau fel de fel de poveşti.

 Am reîntâlnit-o peste câţiva ani, în Bucureşti. Juca în primul eşalon, era studentă la IEFS, călătorea mult cu lotul naţional. Era şi mai frumoasă, mai ales ca nu-i lipsea niciodată zâmbetul de pe buze. M-a recunoscut şi nu s-a mulţumit cu atât. M-a luat de mână şi m-a întrebat dacă am program, că vrea să vorbim, să ne amintim. Am umblat prin Bucureşti mult, am vorbit despre fel de fel de lucruri, ba chiar a reuşit să mă uimească, la propriu, cu preocupările sale. Cu cât stăteam mai mult cu ea, cu atât realizam ce om valoros era, mai ales prin frumuseţea minţii sale. Cu toate acestea, simţeam o tensiune, îmi dădeam seama că există un motiv ascuns pentru care îmi acordă atât timp, atâta atenţie. Poate că mi s-a văzut şi pe chip stupefacţia atunci când m-a dus în camera ei de cămin. Vă imaginaţi un om cu biletul câştigător la loterie în mână, deşi el ştie clar că nu a jucat?  Aşa mi s-a întâmplat, fără ca eu să am nici cel mai mic merit, afară de acela că m-am aflat în locul şi în momentul potrivit atunci când s-a făcut tragerea. Însă ei nu-i era gândul la asta.

Nu mai ştiu cine mi-a spus, după un an, că exact atunci aflase grozăvia: singurul ei prieten de până atunci o turnase la securitate. Doar lui îi spusese că urma să plece în Suedia, cu lotul. Tot numai lui îi spusese şi că nu avea să se mai întoarcă. A  pierdut tot: prieten, lot, facultate, în final chiar libertatea. A făcut puşcărie pentru trecere frauduloasă a frontierei, dar până la urmă tot a plecat.

Aşa am devenit eu un mare microbist al voleiului feminin. Ani la rând, am sperat să o văd jucând undeva, să o văd făcând galerie într-o tribună de aiurea din lume, fie chiar şi cu riscul de a suprapune peste imaginea fetei cu mingea de volei un chip îmbătrânit şi un trup ieşit din conturul fabulos de altădată.

Imagine

Scurt tratat de ”mecanica fluidelor”

Eram pe Strada Domnească din Galaţi şi mergeam fără o ţintă anume. Aveam patine cu rotile în picioare şi o carte (de versuri) în rucsacul pe care îl purtam mereu cu mine. Tot acolo stăteau şi espadrilele pe care mi le făcusem singur folosind nişte tălpi de cauciuc şi ceva material dintr-un blug vechi. Mă mândream cu noul meu ”bigman” , cu eşarfa roşie de la gât şi cu ochelarii care erau şi de soare, dar şi de fiţe. Eram extrem de tânăr, deci aveam toată viaţa înainte şi credeam că toate cele de pe astă lume mă aşteaptă, aşa că îmi permiteam luxul unor plimbări lungi, asezonate cu pauze de lectură prin diverse parcuri din oraş.

Foarte aproape de Teatrul Dramatic era un parc, minuscul, în care câteva bănci ţineau de urât unei statui pricăjite. Nu îmi mai amintesc nici dacă am ştiut vreodată cine era domnul (căci domn părea!), însă eu îmi amintesc faptul  că purta bască. Acolo m-am oprit pentru a-mi trage sufletul, fără să-mi scot patinele din picioare. M-am aşezat pe una dintre băncile întovărăşite cu basca şi mi-am scos cartea. Urma să se dovedească ulterior că nu a contat decât la impresia artistică, cea care a făcut-o atentă pe domnişoara de pe banca din faţa celei pe care şedeam să clipească des şi să uite să mai dea paginile cărţii ei. Cu siguranţă citea ceva profound şi nu se grăbea, ca să nu piardă sensurile subtile ale paginilor. Cum era şi normal, atunci când distanţa dintre doi pseudocititori este mică, se află faţă în faţă şi mai sunt şi de polarităţi (sexuale) diferite, hlizeala s-a instalat cu un aer mai firesc decât trecrea timpului. Cum tupeul era potenţat şi de o seamă de hormoni, trecerea de pe o bancă pe alta s-a făcut la fel de normal, iar hlizeala s-a transformat  în râs pofticios, insinuant. Pasiunea comună pentru lectură reuşise într-un timp record să elimine aproape toate barierele, să rupă zăgazurile, să pornească talazurile.

Fata, frumoasă şi extrem de sprintenă la minte, nu s-a lăsat cu nimic mai prejos. Am râs, am vorbit serios, ne-am dat importanţă, iar ne-am hlizit. Se simţea lucrând chimia instinctelor. La un moment dat, am hotărât să plecăm şi să bem un ceai de iasomie, la ea. Cum să refuzi aşa ceva când şi ceaiul tot chimie este?

Când s-a ridicat, cu rochiţa ei de pânză topită, vaporoasă şi decentă în acelaşi timp, am înlemnit. În spate, cum stătuse pe bancă, o pată mare, roşie, reteza orice avânt la drum.

Am oprit-o fără să o strig pe nume pentru că nici nu apucasem să-l aflu. Cel mai probabil grimasa feţei mele îi retezase prin simpatie orice entuziasm şi aştepta să-i anunţ o nenorocire. Nu m-am înşelat, exact aşa a şi tratat vestea. Fata gingaşă şi delicată ca o mimoza senzitiva se transformase într-un animal încolţit. Au urmat scene penibile în care am căutat soluţii şi ne-am făcut reciproc reproşuri. Într-un târziu, am sacrificat bigmen-ul meu şi i l-am dat pentru a-l purta legat în jurul mijlocului. Încercasem prima dată cu eşarfa pentru ca era un sacrificiu mai mic, însă eşarfa era mult prea mică. Drumul până acasă a fost un calvar, eu fiind cel care trebuia să ţin sub observaţie permanentă ceea ce se vedea… asta în timp ce încercam să îmi imaginez cum mă vedeam eu, un papagal pe patine cu rotile, rămas în maieu, cu eşarfă roşie la gât şi ochelari de fiţe. Când am ajuns la colţul blocului în care locuia, a rupt-o la fugă fără să mai scoată un cuvânt. Am rămas locului, gândindu-mă la ceaiul de iasomie. Nu am mai schimbat niciodată nici măcar o vorbă, deşi s-a mai întâmplat să avem contact vizual, iar ”bigman”-ul mi l-a adus o necunoscută care mi-a transmis un ”mulțumesc” sec.

Era spălat, călcat şi mirosea a parfum fin, dar eu căutam încă izul de iasomie. Pe ultima pagină a cărţii mai este şi astăzi numărul de telefon pe care mi l-a scris cu rimelul. Un  număr şi atât, fără niciun nume.

Lemn masiv,cafea şi noduri

M-a invitat în sufrageria apartamentului său, aflat peste drum de spitalul în care el îi repara pe arşi, atât cât mai putea. Nu am avut niciodată curiozitatea să mă interesez cât de bine sau cât de aproximativ îi trata el pe nefericiţii care ajungeau pe mâna lui. Eu aveam treabă cu fii-sa. Iar pe aceasta o tratase foarte bine, mai ales că şi materialul era “calitatea-ntâi”. Oficial, păşeam pentru prima dată în casa lui, aşa că mă străduiam să mimez interesul pentru ceea ce vedeam în jur, fixam obiecte banale şi zâmbeam unor bibelouri cărora (de fapt) le ştiam şi locurile în care erau ciobite. Mă rog, “oala cu capac”…..

“Fetele lui” făceau o cafea, naturală (erau vremurile de aur ale cafelei din năut), iar noi discutam despre vârsta mea crudă, părinţii mei, maşina mea, părul meu lung, patine de hochei, colecţia de viniluri, cărţi, blugi, role, stilou chinezesc. Hara-hara! Simţeam că nu este de bine, însă nu aveam de gând să mă las impresionat de barbişonul lui şi de vocea egală cu care îmi vorbea. Mă gândeam că vrea omul să mă cunoască, să ştie şi el cu ce pramatie bate fii-sa străzile oraşului. Aşa credeam eu!

Apoi au venit cafelele, după care “fetele lui” au închis uşa sufrageriei. Le făcuse un gest scurt, autoritar. Apoi mi-a spus, la fel de scurt, înainte să sorb din ceşcuţă, cum că fii’sa nu este de nasul meu şi că aş face bine să o las în pace. Altfel, urma să se ocupe el de mine. L-am simţit că făcuse eforturi ca să scurteze mesajul, poate tocmai pentru că îl dorea grav, ameninţător.  Apoi m-a întrebat de ce nu beau din cafea. Îmi venea să-i spun:  “Tâmpitule! Este clocotită. Nici tu nu ai băut din ea.“

Stăteam împreună la masa lui din lemn masiv, cu mileul croşetat peste ea, pus pe diagonală. El mă privea grav în timp ce eu îmi imaginam urechile care stăteau lipite de partea cealaltă a uşii. Mi-ar fi plăcut să pot să-i răspund bărbăteşte, să-i spun că este idiot, că şi-a ales cea mai proastă metodă, însă urechile de dincolo de uşă rămâneau să trăiască mai departe cu el, în aceeaşi casă, aşa că am ales să le protejez de eventualele vocalize ulterioare ale lui “dom’ doc”.

În timp ce tăcerea se instala, semn că mă pusese cu botul pe labe, ca să nu mai poftesc la fleica fragedă a fii’sei, ochii mi-au căzut pe colţul mesei, acolo unde el pusese pişcotul primit la cafea direct pe masă, exact în locul în care lemnul băiţuit era decolorat. Lumina soarelui care venea din spatele lui punea în valoare o pată albicioasă. Brusc, m-am simţit eliberat! Am devenit foarte volubil, i-am dat dreptate, l-am asigurat că am înţeles. Îmi amintisem o dimineaţă în care fii’sa m-a trezit din somn, sunându-mă de pe telefonul pe care el îl plătea, ca să mă cheme repede, repede! Am depăşit toate recordurile şi am ajuns la apel. Atunci am avut ocazia să mă conving cât de folositoare poate să fie o masă solidă, din lemn masiv, aşezată în mijlocul sufrageriei… poţi să serveşti pe ea şi altceva decât cafeaua.

Atât de mult mi-aş fi dorit să-i spun despre faptul că fii’sa ştie bine că atunci când tinerii se iubesc, erup vulcanii, iar lava nu mai poate fi controlată şi pătează pentru că este corozivă. Pur şi simplu, lasă urme dacă nu te dai din calea sa. Ori fiică-sii îi cam plăcea să se joace cu focul, chiar dacă ştia să se ferească. Masa însă nu!

Nu i-am spus nimic atunci, însă m-am mai dus încă o dată, ca să mă răzbun. Cum era şi normal, tot pe masă! Doamne câtă frustrare acumulasem în mine!!!! Şi am mai băut o cafea, fără noduri şi fără el, la aceeaşi masă sănătoasă, din lemn masiv, cafea făcută de una dintre “fetele lui”. Din când în când, şi a mea.

Dincolo de pânze, căldura

   Nu m-am crezut niciodată a fi un Adonis, cu atât mai mult acum când s-au adunat şi nişte ani la “punga de-un leu” a existenţei mele.  Dar, viaţa nu ţine cont de fiecare dată de ceea ce ni se pare nouă, şi, în momentele în care suntem cu imunitatea hămesită, vine şi ne pocneşte câte o întâmplare de nu o mai credem nici noi când o relatăm ulterior.

Ceea ce vreau să spun este că dacă te străduieşti să fii un tată atent, mai ales atunci când mergi cu copilul să se joace la groapa de nisip, poţi să tragi biletul câştigător fără ca să vrei, fără ca să ştii. Tot timpul se vor găsi nişte ochi aţintiţi asupra ta, iar dacă răbdarea cu care îţi supraveghezi copilul este convingătoare, este foarte probabil să atragi atenţia în aşa măsură încât să vină vremea “culesului”. Poate că am să-i ofensez pe puritani, însă, aceste afirmaţii le-am probat în viaţa concretă, pipăibilă. Uneori trebuie să culegi inainte să semeni.

De câteva săptămâni urmăream contururile unduitoare precum trestia chinuită de vânt ale unei mămici (așa funcționează bărbaţii!). Indiferent de scuzele uşor de găsit, trecerile-i graţioase îmi sugerau nişte situaţii pe care cu greu aş putea să de descriu cu acurateţe. Însă, şi mai chinuitor era decolteul. Pur şi simplu,  afişat precum farul din Alexandria, acesta chema la mal pe toţi însetaţii care navigau pe talazuri sărate. O urmăream cu atenţie, mai ales când se aşeza pe vine ca să-si sărute fiica, de fiecare dată cu genunchii depărtaţi cu maximă generozitate, aşa cum face orice mamă preocupată numai şi numai de copila sa. Mereu la datorie, chiar şi în această situaţie atât de ofertantă, decolteul nu făcea decât să desăvârşească un tablou cu adevărat de colecţie, numai bun de dus acasă (la ea sau la tine sau în altă parte unde s-ar putea admira tuşa). Dar arta este mult mai apreciată dacă este şi puţin inaccesibilă,  dacă eşti nevoit să te  bucuri de ea pe furate. Aşa, timid, dar totuşi hotărât, îmi desăvârșeam rafinamentul artistic admirând pânzele din pinacoteca ad-hoc. Iar pânzele aveau culori vii, erau pline de viată, emanau căldura unui loc intim.

Cu siguranţă că setea de artă nu poate să treacă neobservată prea mult timp. Pur şi simplu! Pasionatul nu poate să se ascundă la nesfârşit. Probabil acesta a fost şi motivul pentru care, după o perioadă în care accesul la simeze a fost pe zi ce trecea mai generos,  într-o bună zi m-am trezit abordat de tutorele galeriilor ambulante. Că-i sucită, că-i cârmită, şi p’ormă, marcaj om la om. Arta ieşise la contraatac, se promova pe toate canalele, urma toţi paşii unei campanii de marketing dusă după reguli profesioniste.

I-am cunoscut fetiţa (adorabilă!), toată familia şi vreo câţiva vecini. I-am cunoscut o parte din istoria tumultoasă, plină de realizări obţinute cu preţul unor sacrificii mari, am devenit părtaş al unor vise pe care îşi dorea să le transforme în realitate. Ce să spun? Arta venea către mine, gata să-şi reverse toate culorile pânzelor sale peste retina mea ca buretele. Ce mai? Se întâlnise cererea cu oferta şi nu mai trebuia decât să dănţuiască muzele. Din păcate, din motive obiective, nu pot să spun cum arătam eu, privit din exterior, însă din interior simţeam pericolul crescând, îl vedeam pe Van Gogh schilodit de propria pasiune pentru culori. Normal că tentaţia mâzgălirii pânzelor devenise chinuitoare, visam pensula alergând în lungul şi în latul texturii, încercând tuşe delicate, abia sesizate, dar şi tuşe hotărâte, azvârlite cu răutatea artistului în devenire. Simţeam cum se apropia consacrarea mea artistică.

Dar, orice pornire artistică are nevoie de şansă, de oportunitate concretizată în chiar momentul în care s-a ivit. Pe scurt, toamna a venit de pe o zi pe alta, a transformat locul de joacă într-o mocirlă complet nepotrivită pentru joaca unor copii spălăţei, vântul rece a modificat radical traseele vlăstarelor sensibile şi delicate, deci şi pe ale părinţilor. Intuind pericolul degradării datorită condiţiilor de mediu, pânzele au dispărut în seifurile din subsolurile muzeelor. Pe scurt, criza s-a instalat abrupt, nemilos. Cum era şi normal, mai întâi şi mai întâi a lovit în artă. Novicii s-au întors la vechile preocupări, în timp ce vechii cunoscători au rămas să se bucure, în felul lor, de pânzele păstrate în răcoarea  pinacotecilor lor supersecurizate. Doar ei ştiu să le aprecieze valoarea în vremuri tulburi, furtunoase.

Aşa s-a mai frânt un destin artistic datorită vremii nefavorabile.

Imagine

Frumoasa tataroaica

Treceam in fiecare dimineata prin fata blocului ei, mereu la aceeasi ora. De fiecare data o gaseam acolo, plimbandu-si catelul, un boxer foarte jucaus. Cu pas mult mai rar, incercam sa lungesc aceasta trecere prin preajma ei, timp in care nu ma mai saturam privind-o. Nu era o frumusete obisnuita, insa avea ceva foarte special in toata infatisarea sa, dar mai ales in eleganta fiecarei miscari, al fiecarui gest. Eram iremediabil indragostit de ea, in ciuda faptului ca nu o cunosteam, ca era cu mult mai mare decat mine si ca era maritata, pentru ca verigheta i-am vazut-o chiar din prima clipa in care mi-a iesit in fata.

Uneori se intampla sa ni se intalneasca privirile, iar eu lasam ochii in pamant, de fiecare data si treceam mai departe. Ma fascina o alunita aflata in coltul stang al gurii, cea care dadeau buzelor o stralucire in plus, le punea ostentativ in valoare tusa puternica.

La un moment dat a disparut, iar gandul meu ca este doar o intamplare pasagera s-a dovedit nefondat. Mult mai tarziu am aflat ca please dintaracu tot calabalacul, inclusiv catelul. O prietena a ei imi spusese ca intarziase tocmai pentru ca refuzase sa plece fara el. Tot ea mi-a spus ca era tataroaica si dat numele. Traia in Augsburg, un oras din Germania despre care auzeam pentru prima data.

De curand, ratacind pe FaceBook, o fotografie mi-a atras atentia din cauza unui caine, boxer, aflat alaturi de o doamna corpolenta, apasata de patina timpului. Apoi am remarcat o alunita in coltul gurii, dar si ridurile de expresie proeminente. Marcat de aceste descoperiri, am verificat si numele, iar confirmarea a venit imediat, chiar daca cel de familie era altul. Timpul reusise sa muste  jumatate din el, insa prenumele pastra acelasi sonoritate jucausa a numelui frumoasei tataroaice de altadata.